Acest site este cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.

Acest site este cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.

SPUNE-NE POVESTEA TA
DE SUCCES!

Cele mai apreciate povești vor fi premiate cu
500 RON în cadrul Galei Califem.
Poveștile câștigătoare vor fi alese prin votul publicului
împreuna cu comisia de jurizare a concursului.

10 POVEȘTI DE SUCCES, 10 CÂȘTIGĂTOARE.


LAZĂR CLAUDIA LIZICA
ENCULESCU NICOLETA
ACHIM MAGDALENA
COSTACHE CECILIA GABRIELA
GOALES ALINA
IOSIF NATALIA
BORCEA NARCISA
VÂGA CLAUDIA
STOICA DESPINA
MANESCU CARMEN

Perioada concursului 7 septembrie – 14 octombrie 2015

Înscrie-te în concurs!

Vâga Claudia

grefier
86 voturi

Sometimes God sends miracles that seem to be small,that you may not notice them right away.But they will add up to making big positive changes for you.

Unele lucruri, care par coincidențe în viața noastră, nu sunt nicidecum întâmplări aleatorii. Se zice că fiecare zi are un mesaj pentru noi, mai bine sau mai puțin definit, mai clar sau mai ascuns, mai la îndemână sau mai greu de înțeles. Dacă suntem deschiși și receptivi, le putem sesiza și ei ne pot îmbogății. E ca și când aștepți o indicație de la viața, sau un semn divin, și le primești. În viața mea, aceste mesaje uneori sunt atât de clare, încât mă izbesc de ele. Încă de când eram mică și se întâmpla ceva ce nu înțelegeam, ce nu-mi plăcea, ce durea, ce vroiam să dispară, dar nu-mi stătea în putere să schimb ceva, îmi puneam întrebarea ”de ce? de ce s-a întâmplat tocmai acum, tocmai așa?”. Lansam întrebarea în spațiu și nu mă mai ocupam de ea. Și apoi, dintr-o dată, poate peste ani, primeam răspunsul și totul se lumina. Acum nu vreau să mă întorc prea departe în trecut, doar cu circa 3 ani în urmă. Haideți să vă povestesc ce făceam eu în luna iulie 2012. Am dat licența, în primul rând. Mi-am serbat a 23-a zi de naștere (fetelor, dacă citiți postarea, să știți că vă sunt profund recunoscătoare pentru surpriză și pentru momentele frumoase! nu am uitat deloc!). M-am mutat acasă de la Timișoara. Timp de 2 luni am continuat studiul pentru INM. Ieșeam din casă de 3 ori pe săptămână. Nu mă vedeam cu prietenii. Nu aveam viață deloc. Învățam și atât. Eram stresată, presată de timp, de anturaj, de idei preconcepute, eram obosită. Plângeam mult, fiindcă simțeam că nu mai pot. Ziua examenului a adus dezamăgire și imaginea brutală a realității: nu am intrat, evident. În ziua aia, am simțit cerul prăbușându-se peste mine. Tot efortul depus, așteptarea, studiul, ca la final să mă aleg cu nimic. Am intrat într-o oarecare depresie. Două săptămâni la rând plângeam încontinuu. Pur și simplu, nu mă puteam stăpânii. Am simțit că am pierdut totul și că nu mai am nimic în față. Am terminat facultatea, eram tânără, trebuia să-mi încep viața, să încep să lucrez, iar eu am demonstrat doar că nu sunt în stare de nimic. Cei care au trecut prin situația să nu știe ce să facă mai departe, să nu aibă nici un plan B, mă înțeleg acum. Au trecut cele două săptămâni la sfârșitul cărora am decis că mă înscriu la examenul de admitere în barou. Asta doar pentru că tematica era cam aceași, era aproape data examenului, și măcar pentru încă vreo lună avem un țel în viață. Nu fiindcă vreodată mi-aș fi dorit să mă fac avocat. Nu știu. Era de la sine înțeles să mai trag puțin de mine și să încerc, dacă tot am învățat atât. Evident, apucându-mă de acest examen deja epuizată, nu am reușit nici aici. Atunci chiar am crezut că-i gata viața mea. Pentru vreo oră............. După aia (am avut puterea asta) am răsuflat ușurată. Ok, eram o ratată, am arătat că nu sunt în stare de nimic, asta e, ceva o fi, acum mă simt atât de rău încât prima dată trebuie să mă adun. Și, de atunci, eu am devenit cea mai importantă persoană din viața mea. De când am luat hotărârea asta, totul s-a schimbat și totul, toate schimbările pozitive după care tânjeam, dar nu știam nici eu, au sosit pe rând în viața mea. Iar eu le-am întâmpinat cu inima deschisă. Da, uneori viața ne trimite miracole, care par de-a dreptul catastrofe, și doar timpul le poate pune într-o altă perspectivă. Nu degeaba se spune că fiecare întâmplare rea, ascunde un lucru bun. Trebuie doar să avem răbdarea ca acel lucru bun să ni se arate printre atâta suferință. Trebuie să fim deschiși să întâmpinăm binele. Altfel, trece pe lângă noi, deghizat în rău, și noi nu o să cunoaștem niciodată impactul pe care l-ar fi putut avea asupra vieții noastre. În primul rând, am început să-mi concentrez toată atenția asupra mea. Am început să merg la sală. Activitatea asta mi-a adus o mulțime de prieteni noi și cunoștințe dragi. Mi-a dat satisfacție și mi-a oferit o ocupație. Să nu mai zic de beneficiile ei pentru sănătatea mea. Văzând interesul meu pentru sport, prietenea mea, antrenor personal, m-a abordat cu o chestiune care mi-a schimbat total viața: o dietă personalizată, supervizată de ea. Și așa am început cura de slăbire. Așa am slăbit 33 de kg. Vedeți, deci, legăturile, nu? Dacă aș fi reușit la careva dintre examene, nu m-aș mai fi apucat de sport, viața mea ar fi mult mai săracă, nu m-aș simți bine, nu aș fi slăbit. Totul ar fi rămas la fel și știu că aș regreta. În al doilea rând, dacă nu m-aș fi apucat de slăbit, nu aș fi primit imboldul de a începe să scriu despre experiența mea, nu aș fi pornit blogul. Nu mi-aș fi cultivat cea mai dragă pasiunea a mea: aceea de a scrie. Această activitatea mi-a adus o mulțime de premii, articole apărute și recunoaștere. Mai departe, la începutul anilor de facultate, eram atât de fascinată de Timișoara (de fapt, și acum sunt), simțeam că mi-am găsit locul, că am ajuns ”acasă”, că mutatul acasă, la Miercurea Ciuc, nici nu intra în discuție. Eram convinsă că o să-mi trăiesc viața acolo. Dar la sfârșitul anului 4 pur și simplu vroiam acasă. Nu puteam să-mi explic. Dar dacă aș fi rămas acolo, nimic din ce o să vă povestesc în continuare nu s-ar fi înfăptuit. De exemplu, dacă locuiam acolo (sau dacă luam vreuna dintre examene), nu m-aș fi angajat la primul loc de muncă, aici. Nu m-aș fi îmbogățit cu experiențele de acolo, nu aș fi cunoscut oameni noi, nu aș fi trăit ajutorul sincer, dat din inimă, și, poate cel mai imortant, nu l-aș fi cunoscut pe cel care mi-a fost alături o bună bucată de vreme. Dacă nu ratam examenele, nu aș fi descoperit ce-mi place cu adevărat să lucrez. În mod curios, dar deloc întâmplător, simțeam cu 10 luni înainte de examenul de admitere în profesia de grefier, că o să-l iau. În mod și mai bizar, oamenii apropiați mie simțeau la fel. Și nimeni nu s-a mirat prea mult când am reușit, nici măcar eu. Acum lucrez acolo unde întotdeauna mi-am dorit și îmi place ceea ce fac!